Este o zi de iarnă. Ninge cu fulgi de catifea din cerul înalt. Fulgii se joacă de-a prinselea prin aer. Ei plutesc şi zboară ca nişte fluturi uşori, jucăuşi şi sclipitori. Oraşul e învăluit în fluturarea albă şi luminoasă. După ce mi-am făcut temele, mi-am luat săniuţa şi am pornit spre costişă. Acolo, le-am întâlnit pe colegele mele, Andreea, Maria şi Ioana trăgând săniile după ele şi chiuind de bucurie. Am pornit toate cu săniuţele la vale, într-o pulbere de zăpadă. Obrajii noştri sunt roşii şi din ochi parcă ne ies scântei. Dar suntem veseli, strigăm, zburdăm chicotim. Săniuţa Mariei se răstoarnă în omătul moale. Celelalte săniuţe se răstoarnă peste ea. Totul se petrece atât de repede, încât nu avem timp să ne speriem.
- Te-ai lovit? o întreb pe Maria.
- Nu!, îi răspunde ea scuturându-se de zăpadă.
Urcăm din nou dealul şi ne pregătim să alunecăm la vale. Omul de zăpadă, îmbrăcat în straiul alb, sub bolta crengilor cu flori albe, de nea, ne strigă şi ne aşteaptă să ne jucăm cu el:
-Pe mine m-aţi uitat? Apoi surâse în barba lui de moş sfătos şi ocrotitor.
-Nu te-am uitat. Venim îndată să ne jucăm cu tine!
Ne-am apropiat de el şi i-am legat mai bine fularul în jurul gâtului. Noaptea începea să-şi aprindă una câte una luminile, deasupra oraşului înzăpezit şi vântul cânta hoinar la chitară din strunele sârmelor de telegraf.
OTILIA MĂRCULESCU
clasa a VII a
